Multe întâlniri de rugăciune se convoacă în aceste zile. Şi nu e de mirare, căci nevoia este mare. Dar dacă observaţia mea este corectă, se irosesc multe eforturi; foarte puţin [beneficiu] vine din acestea.

Cauza este faptul că motivele noastre nu sunt sănătoase.

Prea multe persoane care se roagă caută să folosească rugăciunea ca un mijloc de a atinge scopuri care nu sunt curate în întregime. Rugăciunea este deseori concepută ca fiind ceva mai mult decât o tehnică pentru promovarea sinelui, o metodă cerească de a obţine succes pământesc.

Tot felul de proiecte personale religioase devin un subiect de rugăciune în aceste zile.

Unele dintre aceste proiecte sunt nescripturale, sau cel puţin extra-scripturale, şi multe dintre ele nu au o motivaţie mai înaltă decât să uşureze promotorul de neplăcuta sarcină de a-şi câştiga un trai cinstit şi să-i permită să plutească în jurul lumii pe cheltuiala sfinţilor aflaţi în greutăţi. În ciuda acestui lucru, i se permite să-şi răspândească adresa cerşind de la oamenii lui Dumnezeu şi convocând întâlniri de rugăciune prelungite încercând să obţină binecuvântarea lui Dumnezeu peste activităţi care nu aparţin şi nu îşi au originea în Dumnezeu.

Scripturile sunt foarte clare cu privire la locul rugăciunii în economia lui Dumnezeu.

Rugăciunea a fost practicată de fiecare suflet credincios de la neprihănitul Abel până la Ioan, scriitorul Apocalipsei, şi a fost respiraţia vitală a bisericii pe parcursul veacurilor lungi ale luptei sale pe pământ. Despre rugăciune, înţeleasă aşa cum se cuvine, cu greu ai putea să spui prea multe. Acest articol tratează rugăciunea înţeleasă în mod greşit şi folosită greşit.

Scripturile sunt clare cu privire la potenţa rugăciunii. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”, scrie inspiratul Iacov. Cu această afirmaţie agreează întreaga Biblie şi experienţă creştină: „Rugăciunea este eficace”. Când nu primeşte răspuns, ceva este greşit.

Acelaşi apostol care afirmă eficacitatea puterii rugăciunii, admite de asemenea că rugăciunea este câteodată ineficace: „Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre”.

În ciuda dificultăţilor cu care este asaltată, rugăciunea rămâne cea mai înaltă activitate în care se poate angaja o fiinţă umană. Cunoscând totul despre rugăciune şi totul despre oameni, Domnul nostru a zis: „Oamenii trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase”.

Motivele eşecului

Acest efort de a descoperi motivele slăbiciunii noastre în rugăciune nu este cu gândul de a descuraja rugatul, ci de a descoperi cauzele din spatele rugăciunilor noastre ineficace şi de a le îndepărta. Nu este nici o virtute în a continua cu îndârjire să ne rugăm când sunt prezenţi factori care fac ca rugăciunile noastre să fie ineficiente. Trebuie să continuăm să ne rugăm, dar trebuie să ne rugăm bine, căci dacă nu, rugăciunile noastre vor continua să fie sterpe.

Trebuie doar să ascultăm o rugăciune obişnuită ca să descoperim ce este greşit.

Chiar şi în întâlnirile speciale de rugăciune unde se presupune că cele mai spirituale persoane din comunitate sunt prezente, multe rugăciuni sunt ceva mai mult decât monologuri pioase despre evenimentele curente. Ele sunt mai degrabă inspirate de buletinul de ştiri, decât de Duhul Sfânt. Ele acoperă pământul ca norii fără apă, promiţând mult şi picurând puţin.

Ca să ne rugăm eficace trebuie să vrem ceea ce Dumnezeu vrea – aceasta şi numai aceasta înseamnă să te rogi în voia lui Dumnezeu. Şi nici o cerere făcută în voia lui Dumnezeu nu a fost vreodată refuzată. „Îndrăzneala pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14, 15).

Mai departe, pentru a ne ruga eficace trebuie să ne rugăm în contextul stării lumii aşa cum o vede Dumnezeu. Nu ceea ce crede lumea despre ea însăşi trebuie să ne influenţeze pe noi, ci ceea ce crede Dumnezeu despre lume.

Rugăciunea care urmează servilă desfăşurarea zilnică a ştirilor lumii poate fi lesne irosită. Cele mai multe evenimente ale lumii, aşa cum sunt transmise de diverse canale de ştiri, sunt ca mingiile de ping-pong care sunt lovite încoace şi-ncolo. Sunt destul de vioaie, captează atenţia paletei de tenis, dar le lipseşte semnificaţia.

Cu siguranţă, Dumnezeu care conduce istoria ştie cât de puţine lucruri contează. Dar El ştie, de asemenea, ce lucruri chiar contează! Şi dacă suntem suficient de spirituali ca să-I auzim vocea, El ne va călăuzi în felul de rugăciune care va fi eficace.

De câţiva ani am o convingere crescândă asupra faptului că starea lumii, aşa cum o vede Dumnezeu, prezintă două ţeluri majore care trebuie atinse de oamenii rugăciunii, două obiecte asupra cărora trebuie să ţintim în rugăciunile noastre.

Unul este ca gloria lui Dumnezeu să fie văzută din nou între oameni, şi celălalt ca biserica să fie izbăvită din actuala ei captivitate Babiloniană.

De câteva generaţii lumea evanghelică creştină a alergat înainte din auzite. Ne uităm înapoi melancolici la Părinţii care L-au întâlnit pe Dumnezeu într-o întâlnire strălucitoare şi satisfăcătoare. Îi cităm cu patos şi încercăm să sorbim cât mai multă hrană spirituală putem din cunoaşterea faptului că Cel Preaînalt S-a arătat odată pe Sine oamenilor uimiţi. Ne ofilim citind despre felul cum El S-a descoperit pe Sine unor oameni ca Avraam, Iacov, Moise şi Isaia. Citim cu inimile pline de tânjire cum odată „s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Citim istorisirile lui Edwards şi Finney, şi inimile noastre ard de dorinţa de a vedea din nou strălucind gloria lui Dumnezeu.

Obligaţia noastră

Eu cred că avem o reală obligaţie spirituală de a ne ruga eficace până când perdeaua prezentă este sfâşiată şi faţa lui Dumnezeu este văzută din nou de oamenii credincioşi.

Al doilea obiect asupra cărora trebuie să ţintească rugăciunile noastre este restaurarea vieţii spirituale a bisericii. Trebuie să continuăm să ne rugăm ca ea să-şi contenească concubinajul ruşinos cu lumea şi să se întoarcă la dragostea dintâi şi la adevăratul ei Domn. Viaţa [trăirea] ei s-a degenerat, gusturile ei au decăzut, standardele ei s-au scufundat până la fund. Nimic mai puţin decât o reformă radicală nu o poate salva. Doar aceia cu ochii unşi sunt capabili să vadă starea ei jalnică şi doar aceia cu inimile pline de Duhul pot să mijlocească pentru ea cu eficienţă.

Acum, chiar dacă ne focalizăm [rugăciunile] asupra acestor puncte importante vitale, încă este posibil să cerem rău şi să nu obţinem nimic mai mult decât sterpiciune şi o totală dezamăgire. De ce?

Problema este sinele. Egoismul nu este niciodată extrem de egoist ca atunci când este pe genunchi. Sinele este şarpele în grădină, placa de aur în cortul lui Acan, şi face ca orice rugăciune să fie ineficace până când este nu identificat şi repudiat.

Sinele transformă ceea ce altfel ar fi o rugăciune pură şi puternică, într-una slabă şi ineficace.

S-ar putea, de exemplu, să mă rog fierbinte ca gloria lui Dumnezeu să fie arătată acestei generaţii de oameni, şi să stric totul printr-o speranţă secretă ca eu să fiu acela prin care El să-Şi arate slava.

S-ar putea să plâng în hohote către Dumnezeu ca biserica să fie restaurată la splendoarea ei Nou-Testamentară, şi să visez în secret ca eu să fiu acela care să o conduc înspre acea splendoare; în felul acesta împiedic lucrarea Duhului prin motivul meu necurat. Dorinţa mea ascunsă pentru o împărţire a slavei Îl împiedică pe Dumnezeu să mă asculte. Aşa că sinele, îndrăzneţ şi neruşinat, mă urmează la altar, îngenunchează cu mine în rugăciune şi distruge rugăciunea mea înainte de a fi rostită.

E posibil să vrei ca zidurile Ierusalimului să fie rezidite, dar să vrei să fii cunoscut ca Neemia care le-a rezidit. Este posibil să vrei ca profeţii lui Baal să fie nimiciţi, dar să visezi că eşti Ilie stând într-un mod dramatic pe munte şi chemând foc din cer ca toată lumea să te vadă. Dorinţa mea puternică pentru o nouă reformă în biserică poate fi anulată de dorinţa secretă de a fi cunoscut ca un alt Luther.

Te-ai rugat vreodată ca armatele Domnului să biruiască în luptele puternice împotriva firii şi a diavolului şi te-ai surprins visându-te ziua-n amiaza-mare conducând o maşină decapotabilă în fruntea lor în timp ce biserica recunoscătoare împrăştie confeti ca să ureze bun venit eroilor care se întorc?

Dacă eşti un slujitor, ai visat vreodată o mulţime de feţe doritoare sorbindu-ţi fiecare cuvânt?

Dacă eşti un creştin afacerist ţi-ai lăsat mintea să se minuneze de rugăciunile tale măreţe pentru succes în afacere, de răspunsul spectaculos [pe care l-ai primit], de mărturia ta mândră, sau poate de pamfletul cu poza ta de pe el?

Atunci ştii ce înseamnă să fii lovit acolo unde doare cel mai tare; ştii ce înseamnă să fii atacat în punctul cel mai lipsit de apărare.

Prea adesea ne rugăm pentru lucrurile corecte, dar dorim răspuns din motive greşite, unul din motive fiind o dorinţă de a câştiga o reputaţie printre sfinţi. Cu mult după ce orice speranţă de a apărea pe coperta revistei Time (Timpul) a apus în inimile noastre s-ar putea să nutrim dorinţa nemărturisită de a apărea pe coperta revistei Christian Life (Viaţa creştină). Aceasta înseamnă că dacă lumea nu apreciază valoarea noastră reală, atunci biserica o va face! Dacă nu ne putem bucura de reputaţia de a fi un mare om de stat, sau actor, sau jucător, ne hotărâm să obţinem o reputaţie mare de creştin neobişnuit. Aceasta înseamnă să vrei carne în loc de mană; şi Dumnezeu s-ar putea să trimită sterpiciune sufletelor noastre ca rezultat.

Pericolul rugăciunii

Nimic nu este atât de vital ca rugăciunea, cu toate acestea, a avea o reputaţie de mare luptător în rugăciune este probabil cea mai periculoasă reputaţie din toate. Nici o formă de egoism nu este atât de adâncă şi de periculoasă ca aceea care se laudă cu faptul de a fi un om al rugăciunii. Se apropie de închinarea la sine; şi aceasta se întâmplă chiar în actul închinării înaintea lui Dumnezeu.

Ce trebuie să facem atunci?

Trebuie să ne lepădăm de sine, să ne luăm crucea şi să ne socotim pe noi înşine iremediabili.

Trebuie să contenim în a mai practica felul de a vedea al lumii şi să încercăm să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.

Trebuie să ne socotim pe noi înşine morţi faţă de câştig şi slavă, şi să ne permitem să devenim implicaţi − fără drum de întoarcere − cu crucea lui Hristos şi cu înalta onoare a lui Dumnezeu.

Atunci rugăciunile noastre vor fi ceva de genul acesta:

O Doamne, lasă ca slava Ta să fie descoperită încă o dată oamenilor; prin mine dacă Îţi place să faci acest lucru, sau fără mine, sau separat de mine, nu contează. Restaurează biserica Ta în locul frumuseţii morale care se potriveşte ei ca şi Mireasă a lui Hristos; prin mine, sau fără mine: fă doar ca această rugăciune să primească răspuns. O, Doamne, cinsteşte pe cine vrei Tu. Fie să fiu folosit, sau trecut cu vederea, sau ignorat, sau uitat.

Rugăciunea încă este cea mai mare putere pe pământ dacă este practicată în adevărata frică de Dumnezeu. Este obligaţia noastră solemnă să avem grijă ca ea să fie practicată în felul acesta.

Scris de A.W. Tozer